Marti, 12 martie 2013. Parea a fi o zi ca oricare alta. Ne trezim de dimineata si mergem la scoala, chiar si tu. Vine ora de bio si, ca de obicei, nimeni nu o asculta pe Carmencita. Dupa asta, pleci si ne urezi tuturor "Pa, weekend placut!". Tipic. Nimeni nu credea ca acestea vor fi, de fapt, ultimele tale cuvinte catre noi, intrucat, pe la 11 noaptea, in timp ce ma uitam la meciurile din Champions League, ma suna Teofil de la Iasi si imi spune "Alex a murit."
"Ce ma?"
"Alex a murit"
"Cine a murit?"
"Alex"
"Care Alex?", eu fiind incapabil sa cred ca tocmai tu erai acela.
"Alex Birnicu"
"Ce-i cu tine ma, doar azi a fost la scoala, l-am vazut, cum sa moara?"
"Da stiu, dar e adevarat, acum am aflat si eu"
"Coaie, nu fa glume din astea, nu te juca cu din astea!"
"Eu NICIODATA nu glumesc cu asa ceva!"
O mare parte din mine nu credea asa ceva, desi stiam ca e adevarat dupa ce Teo imi spusese ca el nu glumeste cu moartea, oricate faze ar fi facut el la viata lui. Noaptea aceea m-am rugat la Dumnezeu sa fie doar o gluma tampita, nu am reusit nici sa dorm. Dar nu era o gluma tampita. De realizat am realizat cu adevarat ca nu era o minciuna abia a doua zi cand am intrat in clasa si i-am gasit pe cei care erau atunci acolo plangand. In banca ta erau puse lumanari. Andy, desi era colegul tau de banca, abia atunci aflase ce s-a intamplat. Toata clasa era devastata. Diriga nu mai avea cuvinte, profa de romana plangea si ea. Trebuia sa vina inspectia la noi la clasa, dar directoarea aranjase sa se duca la alta clasa. Niciunul dintre noi nu mai putea vorbi, ce am fi putut sa mai zicem. O clasa intreaga, o scoala intreaga era in doliu.
La priveghi, iti vad familia, mama, tatal si sora ta. Nimic nu poate exprima durerea din sufletele lor. Ma intreb ce fac acum? Ioana inca mai pune pe facebook poze cu tine, ii e foarte dor de tine, stiu. Insa de parintii tai nu mai stiu nimic. Cred ca Teona si Catalina mai tin legatura cu ei.
Ce a urmat, insa, a depasit orice limita a bunului simt. Cum sa-si bage presa locala nasul asa cum au facut-o?! Si, pe langa asta, sa si minta cu nerusinare, spunand ca erai stresat din cauza examenelor, ca ai inceput sa iei nu stiu ce pastile si ca ai murit de la o supradoza. Minciuni nerusinate!
Totul a culminat, insa, la cursul festiv cand ti s-a acordat, pe buna dreptate, Diploma de Onoare a scolii, pe care toata lumea stia ca vrei sa o obtii. Si ai meritat-o, doar cate lucruri ai facut tu pentru CNPR (pentru necunoscatori, Colegiul National Petru Rares), in toate cele te implicai. Ai facut mai multe decat unii doar viseaza sa faca, ai avut o putere si o energie pe care unii, inclusiv eu, nu intelegeau nici macar de unde o scoteai. Sunt sigur ca daca acum ai fi fost si tu la facultate, la farmacia ta, ai fi fost cel mai bun.
Pentru cei care nu te-au cunoscut spun asa: Alex mi-a fost coleg 8 ani si era un coleg extraordinar. Era seful clasei, liantul intre cei din clasa, daca era cineva suparat, Alex mereu reusea sa il binedispuna, sa zambeasca, asa cum facea el mereu. Era atat baza clasei, tinandu-ne uniti, cat si varful, fiind unul dintre cei mai buni dintre noi. Alex se implica in orice activitate de voluntariat, la Crucea Rosie, la Cercetasi, orice ii trecea prin minte. Si vroia sa dea la Farmacie la Cluj fiindca aceea era, dupa parerea lui, cea mai buna facultate. A decedat in ziua de 12 martie 2013, cand a venit obosit acasa si s-a culcat. Nu stiu exact ce s-a intamplat apoi, daca e adevarata faza cu criza de astm (el suferind de mic de aceasta boala) sau nu, dar stiu ca ambulanta l-a dus la spital, a fost nevoie sa i se faca resuscitare, apoi, dupa ce s-a stabilizat, a fost transferat la Terapie Intensiva, unde, in final, asa cum zic americanii, nu s-a mai putut face nimic pentru el.
In incercarea de a respecta dorinta familiei, nu voi include aici nicio poza sau video cu Alex Birnicu, chiar daca in presa locala au aparut acum un an. Prefer sa ramana asa.
Acum, imi amintesc cam cum ne-am inteles noi doi de-a lungul timpului. Am facut cunostinta cu tine in clasa a cincea, cand eram cu totii elevi noi intr-o scoala noua. Stiu ca ne-ai dat la fiecare cate o "carte de vizita" cu numele tau si numarul de telefon pe ea. Inca de atunci m-am gandit "Ce-i cu ciudatul asta?". In gimnaziu, relatia intre noi nu a fost prea grozava, eu considerandu-te un gay (la propriu si la figurat), fiind si eu la varsta aia un copil prost ca oricare altul, nu ca acum tare m-as fi schimbat. La inceput te consideram un amic de Harry Potter, asta pana cand ai inceput sa ma enervezi spunand intruna ca sunt un obsedat de Harry Potter. Dar cel mai mult ma enervai cand te vedeam inconjurat de fete, ce baiat nu ar fi fost invidios, dar chiar si atunci ziceam ca fetele stau mereu impreuna. In fine, timpul a trecut, cu bune si cu rele, cu conflictele mai mici sau mai mari si am ajuns la liceu, din nou in aceeasi clasa. In prima zi, intrucat ai fost singurul care a candidat, ai devenit seful clasei, vice-seful clasei si casierul si, culmea, ti-ai luat toate responsabilitatile in serios si te-ai descurcat de minune in orice post. Si nu stiu ce parere ai avut tu vreodata despre mine, dar eu mi-am schimbat-o total pe a mea despre tine cand am vazut tot ceea ce faci. Nici macar acum nu inteleg de unde aveai atata energie, ca mama ma-sii faceai, ca sa nu mai spun de cata incredere in tine aveai. Asta vine de la un lenes si jumate cu increderea in sine pierduta total, care acum se gandeste ca ar trebui sa invete la anato. De la mine numai respect! Si imi pare sincer rau pentru toate fazele urate pe care ti le-am facut...eram si eu un copchil prost ce sa-i faci.
"Pa, weekend placut!". 12D nu te va uita niciodata, noi vom ramane mereu 38!
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Pe o nota mai personala, acum, este ceva ce vreau sa spun. Poate parea extrem de prostesc si unii vor crede ca am luat-o razna si trebuie sa ma duc la Socola, dar dupa ce, in timpul liceului, 2 colegi de-ai mei au murit (da, doi. Pe langa Alex, in 2009 mi-a mai murit un amic, cu 2 ani mai mic decat mine, dar de aceasta data a fost din cauza drogurilor; nu ii mai dau si lui numele, mai ales ca nu am fost chiar atat de apropiati) am invatat o lectie foarte importanta: nu stii cand te ia moartea, poate fi oricand, asa ca viata trebuie traita la maxim, asa cum a facut Alex. Cu acest gand in minte, vreau sa imi expun cateva dorinte pentru cand voi muri, fie ca e maine sau peste o suta de ani. Si sunt sigur ca unora o sa li se para amuzante sau prostesti, chiar tampite, dar eu vorbesc foarte serios.
In primul rand, stiu ca este mai neortodox, dar nu vreau sa fiu imbracat in costum, la patru ace. NU FRATE! Vreau sa fiu imbracat in tricou, cu blugi si adidasi, eventual cu o camasa si tricou, pentru ca asta sunt eu cu adevarat si asta vreau sa fiu si dupa ce nu voi mai fi. Niciodata nu mi-a placut sa ma imbrac elegant daca nu era vorba de vreo ocazie care chiar cerea asta.
In al doilea rand, vreau sa am cu mine muzica mea, intr-un fel sau altul. MP4-ul meu sau telefonul cu niste casti ar fi perfecte, chiar daca nu am pe ele toata muzica mea. Si asta vreau fiindca eu consider muzica mea ca fiind sufletul meu. Eu am foarte mari pretentii de la melodii si nu consider ca exista muzica buna si muzica proasta, ci doar muzica. Daca o melodie reuseste sa-mi transmita ceva, ma face sa simt ceva, abia atunci imi place si o iau sa o ascult, daca nu, da-o naibii, poate sa fie cantata de oricine, daca nu "ajunge" la mine nu merge. Si apropo de asta, mi-ar placea foarte tare ca la inmormantare sa cante Frank Sinatra - My Way sau Cargo - Aproape de voi sau amandoua :))
In final, as mai avea de zis ca, in cazul in care acest lucru este posibil, vreau sa imi donez organele. Asa, ca o ultima mana de ajutor pe care sa o ofer cuiva, doar vreau sa fiu medic, ce naiba!
Atat am avut de spus.
*mentionez ca nu detin drepturi de autor asupra clipurilor video postate. Toate drepturile revin producatorilor acestora si asociatilor lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu